Etalon al fericirii

fericire4

Încep acest prim post prin a menționa că nu sunt nici psiholog, nici preot, nici nu am studii de specialitate în domeniile acestea. Sunt doar un om ca toți oamenii cu un trecut marcat de probleme, frici, bucurii, suferințe, împliniri, dar în special cu un PREZENT pe care vreau să îl trăiesc așa cum îmi place, cum mi se potrivește. Nu doresc să dau sfaturi nimănui, ci doar să împărtășesc, să analizez și să dezbat alături de voi chestiuni ”de-ale vieții”. Acestea fiind spuse, să revenim la oile noastre.

Conform dexonline.ro fericirea cică ar fi acea stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. Deseori aud în jurul meu expresii de genul ”Singurul meu scop în viață este să fiu fericită”, ”Eu vreau doar să fiu fericită…atât”, ”Vreau să îi fac fericiți pe oamenii dragi mie”, ”Sunt fericită dacă tu ești fericit”, ”Cu ce am greșit așa mult? Vroiam doar să fiu fericită” etc, de cele mai multe ori rostite (inclusiv de mine câteodată) cu o oarecare disperare în glas ca și cum vrem să ne agățăm de iluzia fericirii. Uitându-mă la expresiile de mai sus, îmi dau seama că fericirea poate îmbrăca mai multe haine, iată câteva dintre ele:

  1. Fericirea identificată cu acea luminiță de la capătul tunelului la care dacă luptăm să ajungem vom fi feriți de toate relele pământului și vom trăi acea stare de mulțumire sufletească intensă și deplină până la adânci bătrâneți – fericirea ca scop.
  2. Fericirea ca fiind o stare dependentă de stările de fericire ale altor oameni.
  3. Fericirea ca scuză, cauză, pretext pentru anumite fapte sau cuvinte rostite.

Eu cred că toate cele 3 fețe ale fericirii enumerate mai sus sunt produse ale imaginației noastre pe care alegem să le confundăm cu stări de fericire. Dar oare chiar suntem mai fericiți crezând în fericirile acestea sau doar ne amăgim? Eu zic că starea de fericire e percepută diferit de la om la om și nu putem da o definiție general valabilă a fericirii. Această definiție trebuie să ne-o dăm singuri.

Nu știu voi, dar eu mi-am stabilit un etalon al fericirii pe când aveam 20 de ani. Chiar în ziua în care am împlinit 20 de ani țin minte că mi-am spus în sinea mea ”Nu știu ce va fi mâine, dar azi pot să afirm cu mâna pe inimă că la 20 de ani sunt fericită pe deplin.” De ce atunci, de ce în în ziua aceea?

La 20 de ani eram în primul an de facultate, mutată de 2-3 luni într-un oraș necunoscut la câteva sute de km de casă, părinți și iubit, începând o facultate care nu avea tocmai legătură cu studiile pe care le urmasem la liceu (La liceu am fost la profil de filologie, iar la facultate am mers pe științe economice. Uitându-mă în spate, s-au îmbinat perfect pentru că am întâlnit mulți absolvenți de mate-info sau economic care habar nu aveau să lege 2 fraze). Eram plină de temeri că nu mă voi descurca departe de casă, că nu voi face față la facultate, de iubit nu mă prea interesa foarte mult (dar totuși era bine că exista) pentru că eram setată că clar cariera este pe primul loc. Acum că v-am făcut un rezumat al vieții mele de atunci, voi reveni la oile noastre.

Era la început de decembrie, era zăpadă și mai mult decât atât era ziua mea de naștere, făceam 20 de ani. Iubitul meu bătuse câteva sute de km noaptea trecută ca să fie primul care îmi urează LA MULȚI ANI, așadar dimineața m-am trezit cu el în cameră încărcat de cadouri fără să știu nimic de planurile lui mărețe. Am uitat să menționez: era primul meu iubit. A fost prima data când chiar am simțit că mă iubește și că îl iubesc. Nu mai făcuse nimeni vreodată așa ceva pentru mine și, DA, a fost prima dată când am simțit iubirea în sufletul meu. În după-masa acelei zile am primit rezultatele la primele examene parțiale la facultate și luasem cele mai mari note din grupă. Deci, DA, pot să afirm că la 20 de ani eram fericită din toate punctele de vedere: iubeam, eram iubită, îmi mergea bine și la facultate, bani primeam de la părinți … n-aveam multe griji. Acum că mi-am amintit de vremurile acelea, cam tânjesc după ele. 🙂

Așadar, pot spune că etalonul meu de fericire e vechi de vreo 7 ani, valabil până în prezent și îmbină împlinirea sufletească deplină în plan personal și cea în plan profesional. De atunci nu am mai trăit această sincronizare perfectă de stări. S-ar zice că am fost pe deplin fericită o singură dată în viață, o singură zi din viață până acum. Cam trist, nu?

Nu există rețeta perfectă a dobândirii stării de deplină fericire valabilă pentru toată lumea, însă cred că secretul este să identifici acele lucruri, oameni, situații în viață care te fac să te simți BINE, care te fac să te simți TU. Recomandarea mea este să faci o listă cu minim 7 lucruri, oameni, situații, obiceiuri etc care îți generează acea stare de BINE și de autenticitate și să te înconjuri de prezența lor.

Voi cum stați la capitolul fericire?

Cu drag,

Eu

Cine sunt?

tyb-big-ideas-detail_banner

Toată viața mea mi-a fost foarte greu să vorbesc despre mine, despre cine sunt, ce vreau, încotro mă îndrept. Încă îmi este greu și asta cred că se întâmplă pentru că încă nu am răspunsul la aceste întrebări. În caz de forță majoră de fiecare dată când eram pusă în postura să mă prezint (și, Da, vorbiți cu o EA) încropeam un text care conținea cuvintele pe care credeam eu că auditoriul dorește să le audă, dar niciodată adevărul meu și asta pentru că nici eu nu știam cine sunt. Nici acum nu știu, dar am pornit o călătorie personală spre sufletul meu din care sper să aflu. Până atunci, vă pot spune că sunt fată și am 27 de ani.

De ce am decis să pornesc această călătorie? La finalul anului trecut am trecut prin niște experiențe în care oameni în care aveam încredere, la care țineam, m-au cam abandonat, m-au mințit, m-au trădat …. de fapt nu oameni, OMUL. Creasem o oarecare dependență de omul ăsta din punct de vedere personal și profesional, iar acum încerc să mă vindec, să înțeleg, să iert și să evoluez. În ultima perioadă am început să citesc cărți de dezvoltare spirituală (Neale Donald Walsch, Eckhart Tolle) care mă ajută să înțeleg … să mă înțeleg, să vă înțeleg, să nu judec, să îmi ascult sufletul și să aflu încotro trebuie să mă îndrept. Încă nu am reușit în totalitate, dar simt că nu trebuie să parcurg acest drum singură, ci alături de voi.

Am ales titlul acesta – CONVERSAȚII CU MINE – pentru că toate postările mele aș vrea să fie ca un fel de dialoguri cu sufletul meu. Cred în Dumnezeu acum mai mult ca oricând, deși mai am momente de deznădejde, de panică. Și mai cred că Dumnezeu comunică cu noi în fiecare clipă prin intermediul sufletului, doar că nu ne dăm seama pentru că suntem de multe ori prea încrâncenați, prea dornici să părem ce nu suntem. Nu pot să spun că sunt o credincioasă practicantă, dar CRED.

Așadar, vă invit alături de mine în călătoria pe care am decis să o încep. Puteți să îmi împărtășiți experiențele voastre și să dialogăm: eu vă spun de-ale vieții mele, voi de-ale vieții voastre.

Cu drag,

Eu (cea care încă nu știe ce înseamnă Eu, dar e hotărâtă să afle)